Împărăția Cerurilor

La invitația părintelui paroh Nicolae Gilla, Părintele Ionel Nemeș a susținut o conferință în data de 10.04.2016, la Tübingen, pe tema „Împărăția cerurilor”.

Înregistrarea audio o puteți asculta aici.

Transcrierea conferinței, realizată de Alina Bessong, o puteți citi în continuare.



Mulțumim lui Dumnezeu că suntem prieteni, avem nevoie unii de ceilalți. Spunea părintele de nevoințele trupului. Filocalia spune "nevoințe ale desăvârșirii"; toate aceste nevoințe duc la desăvârșire. Chiar dacă suntem slabi, dar pana la urmă ne dorim și cu toții tindem spre desăvârșire. Spunea părintele și scria ca este seara duhovniceasca... Sunt de 21 ani preot și duhovnic, să nu va așteptați la cuvântări academice, sunt doar preot duhovnic și vă împărtășesc din experiența de duhovnic pentru ca avem cu toții, și dumneavoastră și noi, un rol în Biserica și anume drumul spre mântuire. Toți trebuie să ne mântuim sau ne dorim să ne mântuim. E ceva greșit când spunem că trebuie, de fapt suntem chemați la mântuire. Noi nu ne putem mântui fără dumneavoastră și nici dumneavoastră fără noi. Aici este marea taina: nu pot sa existe preoți, episcopi, diaconi fără credincioși. Nici credincioșii nu pot să existe în Biserică fără treptele ierarhice pe care le avem.

M-am gândit în seara aceasta sa vorbim despre calea spre Împărăția lui Dumnezeu, că tot vorbim și auzim despre Împărăția lui Dumnezeu. Ne dorim Împărăția lui Dumnezeu și nu știm ce înseamna. Definiții despre Împărăția lui Dumnezeu în Scriptura nu avem, o singura definiție avem și dacă ați fost curioși sa deschideți Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, spune la capitolul 14, și este singura definiție despre Împărăția lui Dumnezeu (puteți să cautați mai mult dar nu o să găsiți pentru că este singura). Și spune următorul lucru: "Căci Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutura, ci dreptate, pace, bucurie în Duhul Sfânt". Asta este Împărăția lui Dumnezeu; nu este nici mâncare, nici băutura, ci este dreptate, pace, bucurie în Duhul Sfânt. Vedeți dumneavoastră, unde este dreptate, acolo este și bucurie. Dacă nu ești drept cu tine însuți, dacă nu ești drept cu celălalt, nu poate exista bucurie, ești întotdeauna încordat, în sufletul tău se produce o neliniște. Numai cel care este nesimțit, noi spunem ca el este nesimțit, dar el are simțuri și de fapt - "nu este simțit"; are ceva în sufletul sau. Și acolo este de fapt bucurie și pace. Dacă nu avem pacea aceasta, vedeți... pacea lăuntrică trebuie sa existe neîncetat în viata noastră.

Despre Împărăția Cerurilor am auzit în special la Matei. Matei doar despre împărăția Cerurilor. Dar este tot una cu Împărăția lui Dumnezeu. El era evreu și ii era frica de evrei. La vremea respectiva evreii nici nu erau asa de indulgenți cu Matei să le spună despre Împărăția lui Dumnezeu ca nu aveau dreptul evreii sa pomenească numele lui  Dumnezeu. Și a pus sintagma "Împărăția Cerurilor". Dacă citiți în primele cărți, la Matei capitolele 3, 4, vedeți că spune Împărăția cerurilor; Mântuitorul Iisus Hristos după ce a fost botezat a spus "pocăiți-vă ca s-a apropiat Împărăția Cerurilor". Ceilalți trei evangheliști (Luca, Marcu și Ioan) vorbesc despre Împărăția lui Dumnezeu.

Împărăția lui Dumnezeu pe care noi toți ne-o dorim de fapt începe de când ne-am născut, este prezentă. Să știți că noi ne dorim mereu Împărăția lui Dumnezeu când ne gândim la viața veșnică, la eshaton, la ce va să vină în viața de dincolo. Ar trebui să ne gândim că Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, este pace, dreptate, iubire. Dacă nu ar fi Împărăția lui Dumnezeu în mijlocul nostru, nu ar avea sens nici viața noastră liturgică, nici familială, nici viața noastră pe care o trăim cu Dumnezeu. Este greu să ne dam seama unde se găsește Împărăția lui Dumnezeu, dar de fapt ea se găsește în sufletul nostru. Sfântul Apostol și Evanghelist Luca spune că Împărăția lui Dumnezeu se află înlăuntrul nostru, se află în noi, pentru că Dumnezeu ne-a dat suflare de viață, El nu ne constrânge și nu ne-a constrâns niciodată să facem ceea ce avem de făcut în viața noastră duhovnicească pe pământ. Nouă ni se pare că ne constrânge, nouă ni se pare că Biserica are multe legi pe care ni le tot spune și părintele care nu mai termină odată ne spune la legi că trebuie să stăm așa la biserică, că trebuie să venim așa la biserică, și așa mai departe. De fapt nu sunt legile (...), sunt niște precepte pe care noi le punem oamenilor. Aceste legi pe care noi trebuie să le respectăm (...) Știți că „Dura lex sed lex”, legile sunt dure dar sunt legi. Nu avem ce face, sunt legile pe care ni le-a lăsat Dumnezeu, nu putem veni oricum la biserica, în șlapi și în pantaloni scurți sau cu ruj pe buze și să ne împărtășim. Iertați-mă, dar nu avem cum sa venim și să mânjim și sa pângărim trupul și sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Sunt legile pe care ni le pune Biserica în față și de care trebuie sa avem grijă. Toate aceste precepte scripturistice, canonice, legiuirile bisericești, sunt de fapt drumul spre Împărăția lui Dumnezeu; sunt norme, canoane. Canonul înseamnă în greacă „trestie”, ceva drept după care te orientezi și stai. Deci canoanele pe care le avem noi în Biserică sunt de fapt pentru noi îndreptare, stâlpi după care noi ne luăm. Precum în Vechiul Testament stâlpul cel de foc mergea înaintea lui Moise, așa merg și canoanele înaintea noastră. Ele sunt lumina Sfinților Părinti, cei care ne-au lăsat aceste canoane și pe care noi trebuie să le ținem. Acum depinde de noi dacă ne dorim, pentru că noi ne mâhnim când ne spune preotul, că de exemplu, la Botez să venim îmbrăcați decent și frumos. Zicem „Iar are ăsta ceva. Trăiește în Evul Mediu. Are ceva cu mine. Precis are ceva cu noi preotul”.  Dragii mei, nu avem nimic cu dumneavoastră, noi avem cu Hristos. Maica Domnului e învelită. Nu vine despuiată, și nimeni nu o înfățișează în alt mod. Totul este atât de frumos și atât de plăcut la vedere, și nu vreau sa intru în detaliul culorilor pe care le are Maica Domnului în pictura noastră bizantina. Vedeți ce frumos este pictată în biserică aici la dumneavoastră, asa ar trebui sa fim cu toții. Mântuitorul la fel. Noi nu avem absolut nimic cu nimeni legat de felul cum se îmbracă sau ce face în afara bisericii, dar aici este Împărăția lui Dumnezeu. Nu este nici împărăția preotului, nici a dumneavoastră, este Împărăția lui Dumnezeu, pe care trebuie să o respectăm și trebuie să fim cu luare aminte. Cum ne înfățișam în exterior, așa este și în interiorul nostru de multe ori. Asta este problema, noi avem un of din trecut și pe măsura maturității noastre încercăm să ieșim cu toate mijloacele în evidență.

Dacă Împărăția lui Dumnezeu este dreptate, și ați auzit astăzi și Fericirile, și astăzi s-au citit tocmai Fericirile, predica de pe munte, la prima fericire ați auzit "fericiți cei săraci cu duhul că a acelora este Împărăția Cerurilor". Deci cei săraci cu duhul. Aici este o problemă, pentru că toată lumea când se gândește la cei săraci cu duhul, se gândește la cei cu un retard mintal, cu o meteahnă. Vreau să vă spun că părintele de la Sâmbăta de Sus, Dumnezeu sa îl ierte, Teofil Pârâian spune despre cei săraci cu duhul că sunt aceia care trebuie să mai adauge ceva la ei, la viața lor duhovnicească, să o îmbunătățească ca să ajungă la Împărăția lui Dumnezeu. Și a șaptea fericire pe care ați auzit-o astăzi „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate”, adică pentru Împărăția lui Dumnezeu, „căci a lor este Împărăția Cerurilor". Deci prin Fericirea această ne-a lăsat Mântuitorul Iisus Hristos tocmai Împărăția lui Dumnezeu. Fericirile acestea ne fericesc în lumea aceasta. Creștinismul este religia bucuriei. Chiar dacă suntem triști pentru săptămânile care ne stau în față până la Înviere, să știți că există bucurie. Sufletul nostru tânjește spre Înviere pentru că Hristos în Liturghia noastră, în Anaforaua, adică din Epicleză, unde este și Epicleza, spunea Sfântul Ioan Gura de Aur, Hristos nu vine din trecut. Nu are nimic de a face cu trecutul. Hristos are de-a face cu viitorul nostru. Hristos, spune sfântul Ioan Gură de Aur, e ca un ecou al vieții veșnice. Pentru că noi nu rememorăm trecutul, nu ne readucem aminte, ci noi trăim realmente jertfa Mântuitorului de pe cruce actualizată în prezent, pentru viitorul nostru. Hristos este viu, ne adună pe fiecare în jurul Potirului și ne oferă pâinea cea veșnica. Nu vom flămânzi niciodată dacă vom gusta din ea. Vom flămânzi dacă nu ne este rușine să venim de multe ori nepregătiți la Sfânta Împărtășanie, la Sfânta Spovedanie. Pentru a ajunge în Împărăție trebuie să participăm la Tainele acestea pe care le-a lăsat Dumnezeu. Că vrem, că nu vrem sunt mijloacele noastre de mântuire: Botez, Mirungere, Spovedanie și Împărtășanie. La Spovedanie mergem de cele mai multe ori nepregătiți. Ca duhovnic, mă întristez când cineva vine și spune „ am făcut păcatele pe care le fac toți oamenii”. „Și ați venit pentru oameni sau pentru dumneavoastră”? Oamenii le fac ei, fiecare știe de păcatul lui, fiecare are grijă de păcatul lui, dar tu nu ai păcate? De ce te interesează ce a făcut celălalt? Sau știi tu ce a făcut celălalt? Sigur, firea noastră omenească are nevoințele ei, dar dacă ele sunt mărturisite, aduse lui Hristos, pe altarul lui Hristos, cu sinceritate și căință, ele sunt iertate. Și nu numai atât: să ne fie rușine de păcate. Nouă nu ne prea este rușine. Mergem la spovedanie și să repetăm mereu aceleași păcate, cu nonșalanță. Să încercam să le diminuăm, Hristos ne iubește și ne tot primește, dar când plecăm de pe pământ faptele, cum spunea Sfântul Antonie, când merg la Judecata cu omul vor spune "tu ești noi", "tu ne-ai creat pe noi"; păcatele, faptele noastre de fapt sunt noi; noi le-am plămadit aici pe pământ. Este interesant că ele vor da mărturie în fața lui Dumnezeu, pentru ce am făcut. Dacă am făcut cele bune, cum se spune în Evanghelia de la înmormântare, vom merge spre viata veșnică, dacă am făcut cele rele vom merge spre viata de osândă.

Rugăciunea „Tatăl nostru", o rostim cu toții. Este o rugăciune pe care o rostim acasă, la toate slujbele, o știm toți pe de rost. Din păcate, noi știm toate detaliile teoretice despre rugăciunea domneasca dar nu știm să o trăim. Spunem "și ne iartă nouă păcatele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri" și nu avem puterea și dragostea de a ierta pe celălalt. Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalia II, în Mistagogia, spune să citim „Tatăl Nostru” în sens invers: să pornim de la vrăjmași până la "sfințească-se numele Tău". Și vom constata că este drumul pe care îl parcurgem pentru a ajunge la Dumnezeu: ferește-ne de cel rău, nu ne lăsa în ispită, să iertăm greșiților noștri ca să ne ierte Dumnezeu nouă, pâinea noastră dă-ne-o noua și apoi ajungem la Împărăție, "vie Împărăția Ta"; este traseul nostru spre Dumnezeu.

Noi suntem foarte grijulii cu cei din jurul nostru, dar de noi nu mai avem timp sa avem grijă. Același lucru este valabil și pentru preoți; avem de dumneavoastră grijă, de păstoriți, încât uităm de noi. O spun din experiența mea, nu am timp pentru mine. Sunt tot pe drumuri, am grijă de dumneavoastră, sigur că putem să argumentăm „Dumnezeu va răsplăti jertfa asta”. E un pic scolastic, va răsplăti sau nu va răsplăti, dar nu am și eu nevoie de puțină liniște, de puțină meditație. Toată lumea spune „Rugați-vă, părinte, și pentru mine”. Câteodată nu avem timp să ne rugăm nici pentru noi. Nu e ușor, părintele știe, în diaspora avem o misiune nu ușoară, foarte foarte grea: drumurile, oamenii. Este o altă pastorație, total diferită de cea din țară. Eu am fost preot 5 ani de zile și în țară. În țară a fost cu totul altceva, mult mai ușor, mult mai simplu: toată lumea era mecanic ortodocsă; aici, în diaspora, avem de-a face cu trăitori ortodocși, și mulțumesc lui Dumnezeu că sunt. Spunea cineva că dacă preotul nu vrea sa facă ceva, nu va cere nici mult de la credincioși. Pentru binele nostru duhovnicesc este bine să ceri, ca ei să ceară și mai mult. Dar este bine, mă reîntorc, să avem grija și de noi. Sfântul Antonie cel Mare știți ce spune când cade pe gânduri la un moment dat „oare ce se va întâmpla cu lumea?” și un înger al Domnului vine și i se arată și îi spune: „Antonie, ai grija de tine!”. Deci prima dată să avem grijă de noi. Pentru că având grijă de noi putem să lucrăm și cu ceilalți. Dacă noi suntem slabi, bolnavi, nu putem să-l ajutăm nici pe celălalt. De aceea trebuie întâi sa fim noi tari. În Apostolul de la Maslu spune: "Voi cei tari în credința îmbărbătați și pe cei slabi în credința, având grijă să nu cadeți și voi".

Și din păcate, uneori suntem slabi pentru ca nu suntem născuți din Dumnezeu. Epistola Sfântului Apostol Ioan, 1 Ioan: "Cei născuți de sus din Dumnezeu nu mai greșesc". Dacă am fi născuți din Dumnezeu, adică să fim copiii lui Dumnezeu prin adopție în Hristos, am fi lipsiți de păcat. Spunea tot părintele Teofil Pârâian, referindu-se la Serafim Popescu de la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, la o conferință la Craiova în 2006: "eu cunosc un om pe nume Serafim Popescu, de la Mânăstirea Sâmbăta, care este lipsit de păcat" pentru că el încearcă să trăiască în întregime legea lui Dumnezeu, și să o păzească. Dar părintele Pârâian vine cu o remarcă interesantă și spune: "Dar înseamnă că nu a fost lipsit de ispită, nu înseamnă că nu a avut și metehnele lui, dar el a încercat întotdeauna să nu greșească înaintea lui Dumnezeu”. Trebuie avut grija sa nu greșim în fata lui Dumnezeu și să respectăm Legea, dreptatea lui Dumnezeu în întregime. Dacă nu am avea legile pe care ni le-a lăsat Dumnezeu am spune nu avem nimic. Nu știm cum sa ne desfășurăm viata. Le avem și tot nu le păzim. Aici este tragedia. Și Dumnezeu ne va întreba la Judecata. Nu vom mai avea nicio scuză. Dumnezeu va spune „Voi știți, dar nu ați împlinit, nu ați vrut, ați avut libertate deplină”. Atât de mult ne iubește Dumnezeu încât ne lasă liberi, să facem tot ce ne dorim în viața asta, dar trebuie să avem mare mare grijă de sufletul nostru, de trupul nostru. Pentru că nu putem să neglijăm nici trupul. Căci nu putem să stăm doar la rugăciune. Cum spun unii oameni, „eu trebuie doar să mă rog”. Cum spune Sfântul Teofan Zăvorâtul. El are o carte frumoasă, cuvinte de înțelepciune și trăire duhovnicească în care dă răspunsuri. Și este întrebat „Ce este mai bine: sa ne ținem pravila și să nu mai muncim?”. Și spune: nu, voi faceți-vă munca, chiar dacă nu apucați să vă faceți pravila. Dar voi să munciți pentru voi și pentru aproapele vostru. Și dacă vă rămâne timp și puteți să îl chivernisiți bine, rostiți pravila pe care o aveți de făcut. Nu pot să mă duc acasă și să spun „Nevastă dragă, tu ești numai la cratiță, la bucătărie, fă tot ce trebuie făcut și eu sunt cu cărticica de rugăciuni, mă rog și mă rog și mă rog”. Rugăciunea întărește și desăvârșește lucrarea pe care noi o facem.

Imparatia lui Dumnezeu spuneam ca este inlauntrul nostru. Cum o traim? Si la ea ajungem prin rugaciunea inlauntrul nostru. Sf. Ioan Scararul spune in "Scara": "Cel care doreste sa inceapa rugaciunea inimii trebuie mai intai sa se smereasca". De fapt pocainta este tocmai indeparatarea si alungarea pacatelor, schimbarea inimii, eliminarea raului din viata, o schimbare a mintii, intoarcerea spre Dumnezeu. Pentru a ajunge la rugaciune trebuie sa ne si nevoim. Sf Antonie cel Mare spune ca cel care doreste sa intre in rugaciune trebuie sa se nevoiasca si sarguinta lui vazand-o Dumnezeu, ii trimite rugaciunea. Noi nu stim sa ne rugam; ne rugam de cele mai multe ori cu buzele, nu cu inima. Sf. Efrem Sirul spune ca si asa e bine, este un exercitiu mai mult sau mai putin mecanic, pe care il ingaduie Dumnezeu. Dumnezeu vede aceasta nevoita si ne trimite rugaciunea. Marii traitori ai rugaciunii inimii au avut ispite, dar i-au cerut lui Dumnezeu si au primit aceasta rugaciune. De multe ori cerem ceva si Dumnezeu ne trimite altceva, dar noi ne mahnim si nu primim; dar El ne trimite acel lucru in continuare si dupa un timp intelegem ca am primit exact ceea ce a fost spre folosul nostru. Prin rugaciune putem intra inalauntrul nostru, sa ne cercetam, sa ne vedem  si acolo descoperim Imparatia Cerurilor. Acolo este, de fapt, Eonul, acolo este "Eu sunt cel Ce sunt" in interiorul nostru.

Fie ca bunul Dumnezeu sa nu ne lase sa fim opriti din drumul nostru spre mantuire; ne opresc pacatele, raul pe care noi nu dorim sa-l facem. Sf. Maxim Marturisitorul in Filocalie, vol 3, defineste raul in felul acesta: "Astfel când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de noi înşine, naştem lăcomia pântecelui, mândria, slava deşartă, îngâmfarea, iubirea de argint, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganţa, nechibzuinţa, nebunia, părerea de sine, înfumurarea, dispreţul, injuria, necurăţia, uşurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, umblarea cu capul prin nori, moleşeala, pornirea de a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea prea multă, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă şi toate câte mai sunt de felul acesta. Iar când ascuţim mai mult prin durere modul iubirii trupeşti de noi înşine, naştem mânia, pizma, ura, duşmănia, ţinerea în minte a răului, calomnia, bârfeala, intriga, întristarea, deznădejdea, defăimarea Providenţei, lâncezeala, neglijenţa, descurajarea, deprimarea, puţinătatea la suflet, plânsul la nevreme, tânguirea, jalea, sfărâmarea totală, ciuda, gelozia şi toate câte tin de o dispoziţie care a fost lipsită de prilejurile plăcerii."
Sa incercati sa cititi fiecare, acasa, pe langa Sf. Scriptura (Par. Teofil recomanda 2 capitole pe zi) si din Filocalie.

Tipărire